RUGBY EUROPE SUPER CUP 2024: Lupii României s-au antrenat la Cotroceni, pe stadionul inagurat în 1939 de Tennis Club Român
De Marian Burlacu, 13 Sep. 2024
„Arcul de Triumf” pare să fie un stadion pe care echipele de rugby pătrund din ce în ce mai greu. Recent, copiii participanți la un turneu de mini-rugby (Trofeul „Adrian Andronic”) au fost nevoiți să joace pe terenul fără iarbă de lângă arena centrală, teren care poartă numele Marianei Lucescu, prima femeie antrenor de rugby din lume. Iar selecționata Lupii României s-a antrenat, zilele trecute, pe stadionul Cotroceni. Nimic nou sub soare, aș spune. Sau istoria se repetă. În anii premergători Celui De-al Doilea Război Mondial, Straja Țării, o organizație de tineret de tip fascist, a dat afară rugbyul de la „Arc”. Cum echipele de club nu aveau unde să joace, Grigore Caracostea a reușit să amenajeze un teren pe strada Carol Davila, acolo unde se afla sediul clubului său, Tennis Club Român. Arena a fost inaugurată în 1939, iar acolo s-au disputat meciuri de rugby în acei ani extrem de dificili, precum și în timpul războiului. Ulterior, în aceeași zonă a fost amenajat stadionul cunoscut ca „Progresul”, respectiv „Cotroceni” din anii ’90. (Foto: Marian Burlacu)
Aflată în imposibilitatea de a se pregăti pe terenul central de la „Arcul de Triumf”, care este protejat pentru echipele de fotbal, selecționata Romanian Wolves a fost nevoită să caute un alt loc în care să se antreneze. Și cu ajutorul Băncii Naționale a României, Lupii au fost primiți pe stadionul Cotroceni, o arenă care nu mai este folosită de ceva ani. Oamenii lui David Gerard s-au antrenat acolo înaintea partidei pe care o vor susține duminică, 15 septembrie, în Cehia, cu Bohemia Rugby Warriors.
Încă de la începuturile sale, după ce Primăria București l-a dat spre folosință Federației Societăților Sportive din România (FSSR), terenul de „La Șosea” nu s-a transformat într-un stadion modern. De altfel, an după an presa bucureșteană a scris despre starea precară în care se găsea. În 1916, de pildă, în numărul 129 al „Revistei Automobilă” situația prezentată era dezamăgitoare: „Baraca a dispărut. Apa s-a închis. Terenurile au rămas în voia mahalagiilor. Oare în loc să progresăm, retrogradăm?”. După ce se întreba oarecum retoric care ar fi motivul pentru care nu există nici un donator generos, un minister sau o instituție care să ofere 100.000 de lei, autorul materialului trăgea o concluzie dură: „Este curios că pentru Cercetașii României, de care s-au interesat cercuri înalte, s-a lucrat foarte mult...” Urma o întrebare adresată atotputernicilor acelor vremuri. „Nu vreau să fiu răutăcios, însă îi întreb: le plac, oare, mai mult plimbările la Șosea în costum de gaucho decât adevăratele exerciții atletice?”.
Astfel de reacții le-am tot întâlnit în ziare până la venirea comuniștilor la putere, la mijlocul anilor ’40. Iată ce scria „Rampa” în octombrie 1923: „Unii spectatori ai match-urilor de rugby au avut adesea în faţă următorul spectacol: praful stârnit de pe şoseaua alăturată năvălea pe teren cu atâta intensitate încât, la un moment dat, nu se mai putea distinge jucătorii şi mingea în joc. Este lesne de închipuit ce bine ajută la dezvoltarea fizică a jucătorilor acest fapt. Altul, cabinele de la parcul sportiv al FSSR sunt absolut inconfortabile, lipsite de apă, lipsite de curăţenie, şi absolut neîndestulătoare. Rezultatul e că jucătorii transpiraţi după match, nemaiavând loc în cabine se dezbracă afară şi fără s-o ştie, răcesc, îşi expun sănătatea la fel de fel de epidemii. Iar când vii să priveşti match-ul nimeni nu percepe taxe şi FSSR se plânge că nu are fonduri pentru a aduce îmbunătăţirile necesare. Când un jucător e lovit rău pe teren nimeni nu ştie să-i dea ajutorul care trebuie. Cel lovit nu ştie ce să facă pentru a vindeca vreo rană sau lovitură. Nu există nici un doctor care să aibă experienţa în acestă direcţie şi să se pună la dispoziţia sportsmenilor şi nici vreo cărticică cu indicații!”
Un mesaj asemănător am găsit în ziarul „Dimineața” din 22 martie 1930: „După aproape două decenii de când se practică la noi sportul balonului oval şi astăzi când Capitala dispune de un număr destul de mare de cluburi, cei în drept, fie ei conducătorii oficiali sau particulari n-au putut amenaja încă nici un teren din vitregia vremurilor, cât şi din nepăsarea pe care au arătat-o mai toți în această privinţă. Mai curând se dă atenţie unor răfuieli personale şi se duc polemici în van care nu aduc altceva decât o pierdere de timp. Din mila conducătorilor FSSR, s-a jucat, de bine de rău, pe terenul de La Șosea. Astăzi, acest teren este complet impracticabil. Cine se aventurează pe locurile care ne aduc aminte de pustiul Saharei se întreabă, cu mirare şi indignare, cum nu s-au sesizat pontifii de această tristă stare. Şi din două rele, echipele preferă pe cel mai mic: de a juca pe aşa zisul teren de La Șosea. Nori de praf se ridică la cel mai mic vânt care se abate, făcând aproape imposibilă vederea. Dar mizeria şi cantităţile întregi de praf cu care sărmanul jucător de rugby este nevoit a-şi încărca plămânii? Aceasta se întâmplă pe timp secetos. La cea mai mică ploaie terenul devine o întindere de apă, noroi, în fine tot ce vreţi, dar numai un teren de sport nu. Mai adăugaţi la aceasta şi faptul că barele, care servesc de ţintă, au căzut azi la pământ şi se va vedea că singurul lucru cu care erau amenajate terenurile noastre au dispărut azi complectamente. Altă dată, câte un vestiar era pus la dispoziţia fiecărei echipe pentru siguranţă. Astăzi şi acesta a dispărut”.
Și alt mesaj a apărut în ziarul „Curentul” din 28 martie 1933: „În urma deciziei fără rost a Biroului de direcţie al FRR, meciurile de campionat au fost amânate. Au motivat conducătorii rugbyului nostru faptul prin aceea că jucarea partidelor ar fi stricat terenurile. E ridicol, când câmpul de la şosea e lăsat veşnic în voia soartei, plin de murdării şi sticle sparte, să interzică pe splendida vreme de ieri jocurile. Nu poate lumea să priceapă că rugbyul se joacă pe răcoare, timp noros şi chiar ploaie, nu în iunie şi iulie cu 40 grade, pe căldură”.
În numărul 2.012 din 7 aprilie 1936, „Gazeta Sporturilor” a prezentat o situație pe care aveam să o (re)descoperim și în deceniile următoare până prin anii 2000: „Suntem nevoiți să revenim asupra stării terenurilor de la Șosea. Toți jucătorii au plecat de pe teren contuzionați. De o lună de zile se joacă rugby pe asfalt. Toți jucătorii sunt plini de răni. Continuarea jocurilor, în aceste condiții, înseamnă un atentat la sănătatea tinerilor ce se avântă pe terenurile de rugby. Situația este mult prea gravă pentru a nu se lua măsuri urgente. În cazul în care FRR nu găsește o soluție pentru amenajarea maidanului de la Șosea, cea mai bună ar fi întreruperea meciurilor până când terenurile vor deveni practicabile”.
Și pot continua așa cu alte și alte intervenții în presă, cu articole în care gazetari sportivi cereau ca terenul de „La Șosea” să fie amenajat astfel încât practicanții rugbyului să poată evolua acolo fără să-și pericliteze sănătatea. În acel timp, echipele de fotbal își făcuseră stadioanele lor. Venus avea stadion în zona unde este acum Opera Română (Parcul Operei). Romcomit avea stadion pe locul unde este Facultatea de Drept. Exista stadionul ONEF (i s-a mai spus ANEF / Republicii după Război). Altfel spus, fotbaliștii au fugit imediat ce au observat că „La Șosea” rămâne în stadiul de... maidan. Rugbyștii, în schimb, au continuat să joace acolo... Au strâns din dinți și au acceptat situația.
În anii ’40, rugbyul românesc a avut și el de suferit din cauza provenienței britanice a acestui sport. Cum România era aliata Germaniei, un general pe nume Iliescu a încercat să-l interzică. „Nu putem juca un sport britanic!”, ar fi spus acesta. Ceea ce a pus la grea încercare echipele bucureștene din acele vremuri. Pentru a fi sigur că nu se mai joacă rugby la noi, Iliescu a ordonat ca prin mijlocul terenului de „La Șosea (actualul stadion „Arcul de Triumf”) să se pună pietriș… Practic s-a făcut o alee care tăia terenul, în două, pe la mijlocul său. Fost jucător de rugby la Tennis Club Român, Dan Constantinescu și-a amintit că acea decizia nu l-a împiedicat pe el și pe colegii săi să dispute meciuri de rugby acolo. „Când ajungeam la alee ne opream din alergare. Treceam la pas dincolo de zona cu pietriș și continuam faza!”, mi-a spus amuzat de situație, în urmă cu ani, soțul fostei mari jucătoare de tenis de masă Ella Constantinescu.
Anul 1939 a fost unul extrem de dificil pentru rugbyul românesc. Într-un material publicat în „Gazeta Sporturilor”, se făcea o prezentare sumbră acestui sport: „Rugbyul de la noi are o situație șubredă... Căci el nu mai întâlnește acum decât obstacole sau, în cel mai bun caz, indiferență. Această indiferență l-a expulzat ani de zile din centrul atenției generale... I s-a pus la dispoziție un teren (Stadionul de La Șosea) care nu putea fi utilizat pentru altceva și l-a lăsat să-și poarte acolo nenorocul unui anonimat din care a reușit să iasă rar și foarte puțin. Din această pricină, grupările au dus o existență mizeră, având întotdeauna o situație grea, îngrijorătoare. Și totuși rugbyul n-a dispărut. Și-a dus existența an de an, a format cadre, le-a menținut și a ajuns la o ameliorare ce s-a verificat cu prilejul Campionatului de rugby al Europei (1938), când reprezentativa noastră a fost marea revelație”.
Autorul acestui material nu exagera cu nimic. Mai mult, descrierea sa avea să fie depășită de realitățile viitoare. În sensul că în acei ani, 1938 și 1939, rugbyul a pierdut terenul de La Șosea. Acolo se instalase „Straja Țării”, care îl folosea fie pentru demonstrații, fie pentru pregătirea paramilitară. Mai mult decât atât, ofițerii obișnuiau să-și plimbe caii prin locurile unde nu demult se juca rugby... Presa vremii, încă liberă, a reacționat, însă ținta atacurilor sale a fost una greșită. „Universul” a fost unul dintre ziarele care au criticat conducerea Federației Române de Rugby, însă vina aparținea mai degrabă guvernanților: „Nu s-a făcut nimic pentru asigurarea normală a campionatului. Un singur teren nu ajunge pentru rugby”.
În aceeași perioadă, unii ziariști au acuzat echipele că nu s-au îngrijit din vreme să-și amenajeze propriile terenuri. În fața unor asemenea atacuri, unele grupări înțeleg că n-au de unde primi vreun ajutor și își mobilizează forțele. Astfel, Tennis Club Român a precizat că își va face un teren în parcul de lângă Ștrandul Izvor, iar CFR a obținut un câmp viran pe Calea Griviței, lângă calea ferată București - Constanța, și s-a apucat să îl transformă în spațiu de joc.
Și în toamna anului 1939 se produce „o minune”. Mai precis, în 30 octombrie 1939, „Gazeta Sporturilor” a anunțat că Tennis Club Român și-a făcut teren de rugby. Acesta se afla pe strada Carol Davila, acolo unde se afla și locul unde se fondase gruparea. Și unde acum se află Arenele BNR și stadionul „Cotroceni”... Vi se pare o coincidență că Tennis Club Român a avut teren de rugby acolo? Și că după război, în perioada comunistă, acolo a fost amenajată o bază de... tenis? Eu cred că nu este o coincidență.
Iată ce scria „Gazeta Sporturilor” în numărul din 30 octombrie 1939: „Dar începerea matcburilor Cupei gen. Gabriel Marinescu coincide cu încă un important eveniment al rugbyului românesc şi anume inaugurarea terenului Tennis Club Român din strada Carol Davila. Inaugurarea unui nou teren în aceste timpuri grele prin care trece rugbyul nostru, trebue subliniat şi conducătorii grupării verzi merită toate felicitările. D. Caracostea, preşedinţele Federaţiei de Rugby nu a precupeţit nici un efort pentru a găsi o soluţie salvatoare în precara problema a terenurilor care a devenit atât de actuală în momentul când vechiul teren UFSR de la Arcul de Triumf a fost luat de către Straja Tării. Înfiinţarea unui non teren în plin centrul Capitalei, într-un nou cartier în care acest sport nu era cunoscut deloc, va avea mai mult ca sigur repercusiuni numai favorabile propagării rugbyului. Dacă se vor mai găsi încă una sau două grupări cari să încerce găsirea unui teren aşa cum au făcut Viforul Dacia şi TCR atunei putem să nu mai avem grija zilei de mâine pentru rugbyul românesc”.
Am consultat ceea ce s-a scris despre stadionul „Cotroceni” / „Progresul”, cel de fotbal desigur. Și nu am găsit nimic despre ce se afla acolo înainte de război. Pe Wikipedia, de pildă, se spune așa: „Actuala bază sportivă din Cotroceni a fost donată prin decret domnesc în decembrie 1865 de Alexandru Ioan Cuza primei grupări cu caracter sportiv din România, „Societatea de Dare de Semn”. Din anul 1867 această asociație și-a extins activitatea, schimbându-și denumirea în „Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică și Dare de Semn”. Cu trecerea anilor, vechiul parc și-a schimbat înfățișarea. Astfel, în anul 1939 a fost amenajat Ștrandul Izvor, mai apoi în 1949 stadionul de fotbal, tabloul fiind completat în 1975 de o arenă de tenis cu 6.000 de locuri. Treptat au mai apărut și alte construcții, dintre care cea mai importantă pentru desfășurarea activităților sportive a fost „Sala de Jocuri”.
În concluzie, după părerea mea, ceea ce a fost cunoscut drept stadionul „Progresul”, iar apoi „Cotroceni” s-a ridicat pe locul unde se afla terenul de rugby al Tennis Club Român. Iar în articolul viitor voi prezenta dovezi că pe locul unde se află astăzi stadionul de fotbal Dinamo, cel ridicat după război, s-a jucat rugby în anii ’30-’40.
Federația Română de Rugby a încercat să organizeze o serie de acțiuni pe stadionul „Arcul de Triumf”, în perioada 4-11 mai, prin care să aniverseze Ziua Națională a Rugbyului (4 mai) și împlinirea a 100 de ani de la câștigarea primei medalii olimpice pentru țara noastră, „bronz” la JO Paris 1924. Nu s-a putut... Fiindcă acolo s-a disputat congresul unei confesiuni religioase, în 4 mai, respectiv antrenamentele echipelor de fotbal CFR Cluj și Dinamo, în 11 mai. Altfel spus, rugbyul a fost dat afara de pe „Arc”. Și nu de o organizație de tip fascist precum Straja Țării, ci de cei care conduc un complex sportiv național aflat în subordinea Agenției Naționale pentru Sport.
Aflată în imposibilitatea de a se pregăti pe terenul central de la „Arcul de Triumf”, care este protejat pentru echipele de fotbal, selecționata Romanian Wolves a fost nevoită să caute un alt loc în care să se antreneze. Și cu ajutorul Băncii Naționale a României, Lupii au fost primiți pe stadionul Cotroceni, o arenă care nu mai este folosită de ceva ani. Oamenii lui David Gerard s-au antrenat acolo înaintea partidei pe care o vor susține duminică, 15 septembrie, în Cehia, cu Bohemia Rugby Warriors.
Încă de la începuturile sale, după ce Primăria București l-a dat spre folosință Federației Societăților Sportive din România (FSSR), terenul de „La Șosea” nu s-a transformat într-un stadion modern. De altfel, an după an presa bucureșteană a scris despre starea precară în care se găsea. În 1916, de pildă, în numărul 129 al „Revistei Automobilă” situația prezentată era dezamăgitoare: „Baraca a dispărut. Apa s-a închis. Terenurile au rămas în voia mahalagiilor. Oare în loc să progresăm, retrogradăm?”. După ce se întreba oarecum retoric care ar fi motivul pentru care nu există nici un donator generos, un minister sau o instituție care să ofere 100.000 de lei, autorul materialului trăgea o concluzie dură: „Este curios că pentru Cercetașii României, de care s-au interesat cercuri înalte, s-a lucrat foarte mult...” Urma o întrebare adresată atotputernicilor acelor vremuri. „Nu vreau să fiu răutăcios, însă îi întreb: le plac, oare, mai mult plimbările la Șosea în costum de gaucho decât adevăratele exerciții atletice?”.
Astfel de reacții le-am tot întâlnit în ziare până la venirea comuniștilor la putere, la mijlocul anilor ’40. Iată ce scria „Rampa” în octombrie 1923: „Unii spectatori ai match-urilor de rugby au avut adesea în faţă următorul spectacol: praful stârnit de pe şoseaua alăturată năvălea pe teren cu atâta intensitate încât, la un moment dat, nu se mai putea distinge jucătorii şi mingea în joc. Este lesne de închipuit ce bine ajută la dezvoltarea fizică a jucătorilor acest fapt. Altul, cabinele de la parcul sportiv al FSSR sunt absolut inconfortabile, lipsite de apă, lipsite de curăţenie, şi absolut neîndestulătoare. Rezultatul e că jucătorii transpiraţi după match, nemaiavând loc în cabine se dezbracă afară şi fără s-o ştie, răcesc, îşi expun sănătatea la fel de fel de epidemii. Iar când vii să priveşti match-ul nimeni nu percepe taxe şi FSSR se plânge că nu are fonduri pentru a aduce îmbunătăţirile necesare. Când un jucător e lovit rău pe teren nimeni nu ştie să-i dea ajutorul care trebuie. Cel lovit nu ştie ce să facă pentru a vindeca vreo rană sau lovitură. Nu există nici un doctor care să aibă experienţa în acestă direcţie şi să se pună la dispoziţia sportsmenilor şi nici vreo cărticică cu indicații!”
Un mesaj asemănător am găsit în ziarul „Dimineața” din 22 martie 1930: „După aproape două decenii de când se practică la noi sportul balonului oval şi astăzi când Capitala dispune de un număr destul de mare de cluburi, cei în drept, fie ei conducătorii oficiali sau particulari n-au putut amenaja încă nici un teren din vitregia vremurilor, cât şi din nepăsarea pe care au arătat-o mai toți în această privinţă. Mai curând se dă atenţie unor răfuieli personale şi se duc polemici în van care nu aduc altceva decât o pierdere de timp. Din mila conducătorilor FSSR, s-a jucat, de bine de rău, pe terenul de La Șosea. Astăzi, acest teren este complet impracticabil. Cine se aventurează pe locurile care ne aduc aminte de pustiul Saharei se întreabă, cu mirare şi indignare, cum nu s-au sesizat pontifii de această tristă stare. Şi din două rele, echipele preferă pe cel mai mic: de a juca pe aşa zisul teren de La Șosea. Nori de praf se ridică la cel mai mic vânt care se abate, făcând aproape imposibilă vederea. Dar mizeria şi cantităţile întregi de praf cu care sărmanul jucător de rugby este nevoit a-şi încărca plămânii? Aceasta se întâmplă pe timp secetos. La cea mai mică ploaie terenul devine o întindere de apă, noroi, în fine tot ce vreţi, dar numai un teren de sport nu. Mai adăugaţi la aceasta şi faptul că barele, care servesc de ţintă, au căzut azi la pământ şi se va vedea că singurul lucru cu care erau amenajate terenurile noastre au dispărut azi complectamente. Altă dată, câte un vestiar era pus la dispoziţia fiecărei echipe pentru siguranţă. Astăzi şi acesta a dispărut”.
Și alt mesaj a apărut în ziarul „Curentul” din 28 martie 1933: „În urma deciziei fără rost a Biroului de direcţie al FRR, meciurile de campionat au fost amânate. Au motivat conducătorii rugbyului nostru faptul prin aceea că jucarea partidelor ar fi stricat terenurile. E ridicol, când câmpul de la şosea e lăsat veşnic în voia soartei, plin de murdării şi sticle sparte, să interzică pe splendida vreme de ieri jocurile. Nu poate lumea să priceapă că rugbyul se joacă pe răcoare, timp noros şi chiar ploaie, nu în iunie şi iulie cu 40 grade, pe căldură”.
În numărul 2.012 din 7 aprilie 1936, „Gazeta Sporturilor” a prezentat o situație pe care aveam să o (re)descoperim și în deceniile următoare până prin anii 2000: „Suntem nevoiți să revenim asupra stării terenurilor de la Șosea. Toți jucătorii au plecat de pe teren contuzionați. De o lună de zile se joacă rugby pe asfalt. Toți jucătorii sunt plini de răni. Continuarea jocurilor, în aceste condiții, înseamnă un atentat la sănătatea tinerilor ce se avântă pe terenurile de rugby. Situația este mult prea gravă pentru a nu se lua măsuri urgente. În cazul în care FRR nu găsește o soluție pentru amenajarea maidanului de la Șosea, cea mai bună ar fi întreruperea meciurilor până când terenurile vor deveni practicabile”.
Și pot continua așa cu alte și alte intervenții în presă, cu articole în care gazetari sportivi cereau ca terenul de „La Șosea” să fie amenajat astfel încât practicanții rugbyului să poată evolua acolo fără să-și pericliteze sănătatea. În acel timp, echipele de fotbal își făcuseră stadioanele lor. Venus avea stadion în zona unde este acum Opera Română (Parcul Operei). Romcomit avea stadion pe locul unde este Facultatea de Drept. Exista stadionul ONEF (i s-a mai spus ANEF / Republicii după Război). Altfel spus, fotbaliștii au fugit imediat ce au observat că „La Șosea” rămâne în stadiul de... maidan. Rugbyștii, în schimb, au continuat să joace acolo... Au strâns din dinți și au acceptat situația.
În anii ’40, rugbyul românesc a avut și el de suferit din cauza provenienței britanice a acestui sport. Cum România era aliata Germaniei, un general pe nume Iliescu a încercat să-l interzică. „Nu putem juca un sport britanic!”, ar fi spus acesta. Ceea ce a pus la grea încercare echipele bucureștene din acele vremuri. Pentru a fi sigur că nu se mai joacă rugby la noi, Iliescu a ordonat ca prin mijlocul terenului de „La Șosea (actualul stadion „Arcul de Triumf”) să se pună pietriș… Practic s-a făcut o alee care tăia terenul, în două, pe la mijlocul său. Fost jucător de rugby la Tennis Club Român, Dan Constantinescu și-a amintit că acea decizia nu l-a împiedicat pe el și pe colegii săi să dispute meciuri de rugby acolo. „Când ajungeam la alee ne opream din alergare. Treceam la pas dincolo de zona cu pietriș și continuam faza!”, mi-a spus amuzat de situație, în urmă cu ani, soțul fostei mari jucătoare de tenis de masă Ella Constantinescu.
Anul 1939 a fost unul extrem de dificil pentru rugbyul românesc. Într-un material publicat în „Gazeta Sporturilor”, se făcea o prezentare sumbră acestui sport: „Rugbyul de la noi are o situație șubredă... Căci el nu mai întâlnește acum decât obstacole sau, în cel mai bun caz, indiferență. Această indiferență l-a expulzat ani de zile din centrul atenției generale... I s-a pus la dispoziție un teren (Stadionul de La Șosea) care nu putea fi utilizat pentru altceva și l-a lăsat să-și poarte acolo nenorocul unui anonimat din care a reușit să iasă rar și foarte puțin. Din această pricină, grupările au dus o existență mizeră, având întotdeauna o situație grea, îngrijorătoare. Și totuși rugbyul n-a dispărut. Și-a dus existența an de an, a format cadre, le-a menținut și a ajuns la o ameliorare ce s-a verificat cu prilejul Campionatului de rugby al Europei (1938), când reprezentativa noastră a fost marea revelație”.
Autorul acestui material nu exagera cu nimic. Mai mult, descrierea sa avea să fie depășită de realitățile viitoare. În sensul că în acei ani, 1938 și 1939, rugbyul a pierdut terenul de La Șosea. Acolo se instalase „Straja Țării”, care îl folosea fie pentru demonstrații, fie pentru pregătirea paramilitară. Mai mult decât atât, ofițerii obișnuiau să-și plimbe caii prin locurile unde nu demult se juca rugby... Presa vremii, încă liberă, a reacționat, însă ținta atacurilor sale a fost una greșită. „Universul” a fost unul dintre ziarele care au criticat conducerea Federației Române de Rugby, însă vina aparținea mai degrabă guvernanților: „Nu s-a făcut nimic pentru asigurarea normală a campionatului. Un singur teren nu ajunge pentru rugby”.
În aceeași perioadă, unii ziariști au acuzat echipele că nu s-au îngrijit din vreme să-și amenajeze propriile terenuri. În fața unor asemenea atacuri, unele grupări înțeleg că n-au de unde primi vreun ajutor și își mobilizează forțele. Astfel, Tennis Club Român a precizat că își va face un teren în parcul de lângă Ștrandul Izvor, iar CFR a obținut un câmp viran pe Calea Griviței, lângă calea ferată București - Constanța, și s-a apucat să îl transformă în spațiu de joc.
Și în toamna anului 1939 se produce „o minune”. Mai precis, în 30 octombrie 1939, „Gazeta Sporturilor” a anunțat că Tennis Club Român și-a făcut teren de rugby. Acesta se afla pe strada Carol Davila, acolo unde se afla și locul unde se fondase gruparea. Și unde acum se află Arenele BNR și stadionul „Cotroceni”... Vi se pare o coincidență că Tennis Club Român a avut teren de rugby acolo? Și că după război, în perioada comunistă, acolo a fost amenajată o bază de... tenis? Eu cred că nu este o coincidență.
Iată ce scria „Gazeta Sporturilor” în numărul din 30 octombrie 1939: „Dar începerea matcburilor Cupei gen. Gabriel Marinescu coincide cu încă un important eveniment al rugbyului românesc şi anume inaugurarea terenului Tennis Club Român din strada Carol Davila. Inaugurarea unui nou teren în aceste timpuri grele prin care trece rugbyul nostru, trebue subliniat şi conducătorii grupării verzi merită toate felicitările. D. Caracostea, preşedinţele Federaţiei de Rugby nu a precupeţit nici un efort pentru a găsi o soluţie salvatoare în precara problema a terenurilor care a devenit atât de actuală în momentul când vechiul teren UFSR de la Arcul de Triumf a fost luat de către Straja Tării. Înfiinţarea unui non teren în plin centrul Capitalei, într-un nou cartier în care acest sport nu era cunoscut deloc, va avea mai mult ca sigur repercusiuni numai favorabile propagării rugbyului. Dacă se vor mai găsi încă una sau două grupări cari să încerce găsirea unui teren aşa cum au făcut Viforul Dacia şi TCR atunei putem să nu mai avem grija zilei de mâine pentru rugbyul românesc”.
Am consultat ceea ce s-a scris despre stadionul „Cotroceni” / „Progresul”, cel de fotbal desigur. Și nu am găsit nimic despre ce se afla acolo înainte de război. Pe Wikipedia, de pildă, se spune așa: „Actuala bază sportivă din Cotroceni a fost donată prin decret domnesc în decembrie 1865 de Alexandru Ioan Cuza primei grupări cu caracter sportiv din România, „Societatea de Dare de Semn”. Din anul 1867 această asociație și-a extins activitatea, schimbându-și denumirea în „Societatea Centrală Română de Arme, Gimnastică și Dare de Semn”. Cu trecerea anilor, vechiul parc și-a schimbat înfățișarea. Astfel, în anul 1939 a fost amenajat Ștrandul Izvor, mai apoi în 1949 stadionul de fotbal, tabloul fiind completat în 1975 de o arenă de tenis cu 6.000 de locuri. Treptat au mai apărut și alte construcții, dintre care cea mai importantă pentru desfășurarea activităților sportive a fost „Sala de Jocuri”.
În concluzie, după părerea mea, ceea ce a fost cunoscut drept stadionul „Progresul”, iar apoi „Cotroceni” s-a ridicat pe locul unde se afla terenul de rugby al Tennis Club Român. Iar în articolul viitor voi prezenta dovezi că pe locul unde se află astăzi stadionul de fotbal Dinamo, cel ridicat după război, s-a jucat rugby în anii ’30-’40.
Federația Română de Rugby a încercat să organizeze o serie de acțiuni pe stadionul „Arcul de Triumf”, în perioada 4-11 mai, prin care să aniverseze Ziua Națională a Rugbyului (4 mai) și împlinirea a 100 de ani de la câștigarea primei medalii olimpice pentru țara noastră, „bronz” la JO Paris 1924. Nu s-a putut... Fiindcă acolo s-a disputat congresul unei confesiuni religioase, în 4 mai, respectiv antrenamentele echipelor de fotbal CFR Cluj și Dinamo, în 11 mai. Altfel spus, rugbyul a fost dat afara de pe „Arc”. Și nu de o organizație de tip fascist precum Straja Țării, ci de cei care conduc un complex sportiv național aflat în subordinea Agenției Naționale pentru Sport.
Articole similare
20 Sep. 2024
ROMÂNIA / ECHIPĂ NAȚIONALĂ FEMININĂ: Ghindele dispută primul meci interțări la rugby în XV după 16 ani
Echipa feminină de rugby în XV a României revine în arenă. La circa 16 ani după ultima sa confruntare, aceasta va susține un meci internațional în compania formației...
20 Sep. 2024
RUGBY EUROPE SUPER CUP 2024: Lupii s-au antrenat în Cotroceni pentru confruntarea cu Delta
La o săptămână după debutul în ediția 2024 a Rugby Europe Super Cup, selecționata Romanian Wolves va disputa a doua partidă, una mai dificilă decât aceea cu Bohemia Rugby...
20 Sep. 2024
RUGBY EUROPE SUPER CUP 2024 / GRUPA B / ROM - DEL: David Gerard a făcut 10 schimbări în echipa de start pentru meciul cu Delta
Folosită pentru a contura un grup de jucători cu care echipa națională să abordeze meciurile test din această toamnă, dar mai ales preliminariile Cupei Mondiale din 2027, selecționata Romanian...
17 Sep. 2024
ROMÂNIA / CN RUGBY ÎN 7 / FEMININ: Politehnica Iași și CSȘ Liceul Pedagogic Bârlad au câștigat etapa de la Pașcani
Etapa cu numărul 5 din ediția 2024 a Campionatului Național feminin la rugby în 7 s-a desfășurat în weekend, la Pașcani. A fost o rundă afectată de precipitațiile și vremea rece...
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te la newsletterul Rugby.ro si primeste ultimele noutati pe email.
