Franta in pragul castigarii testelor cu Noua Zeelanda

     Pentru cine nu a avut ocazia sa urmeasca primul meci-test Noua Zeelanda-Franta, disputat la Dunedin, victoria „Cocosilor”, 27-22, poate apare ca o mare surpriza. Nu multe selectionate, mai ales dintre cele europene, se pot lauda cu victorii obtinute in fata All Blacks, chiar pe terenul acestora. Chiar si pentru francezi, victoriile au fost rare, succesul de la Dunedin fiind doar cel de-al patrulea obtinut in patria faimosilor All Blacks.
     Seria izbanzilor a fost deschisa intr-o zi de 14 iulie, o data istorica care, iata, nu consemneaza doar caderea Bastiliei, ci si caderea „fortaretei” All Blacks! Pentru ca la 14 iulie 1979, Franta a obtinut prima victorie pe taram neo-zeelandez, formatia condusa de legendarul Jean Pierre Rives ingenunchiindu-i pe All Blacks, 24-19 la Christchurch. Au urmat, apoi, victoriile din 1994, 22-8 si 23-20, aceasta din urma obtinuta printr-un eseu, deja intrat in istoria rugby-ului francez, marcat in urma unei faze lansate din propriul „22” de Phillipe Saint-André (”la relance du bout du monde”!) si incheiata „en beauté” de Jean Luc Sadourny. Dupa cum se observa, succesele „Tricolorilor” in Noua Zeelanda se repeta la fiecare 15 ani!
    
     Revenind la testul de sambata, pentru cei care au vizionat partida la televizor, rezultatul nu este deloc surprinzator. Franta s-a impus clar, a castigat pe deplin meritat, obtinand o victorie care nu poate fi contestata nici de cei mai aprigi suporteri neo-zeelandezi.
    
     „Cocosii” au controlat meciul, dominand, in general, fiecare sector al jocului: gramada ordonata, aglomerarile, mol-ul penetrant, tusa. Ceea ce m-a surprins in mod deosebit a fost autoritatea cu care francezii au castigat duelul in planul angajamentului fizic. Elevii lui Marc Lievremont au jucat foarte direct, agresiv, exercitand, in special in prima repriza, o presiune fizica care i-a sufocat pe adversari. In mod neasteptat, neo-zeelandezii s-au lasat coplesiti, cel putin in prima parte a meciului, de aceasta superioritate fizica, nefiind capabili sa reactioneze pe masura.
    
     Niciun moment, dar absolut niciun moment de-a lungul acestei partide, All Blacks nu au reusit sa egaleze intensitatea fizica a francezilor. Nici macar in cea de-a doua repriza, cand, pe fondul unei scaderi de ritm a „cocosilor”, au avut o perioada in care au reusit sa echilibreze jocul. In gramezile ordonate, Woodcock si Tialata au suferit in fata lui Marconnet si Barcella. Tialata, in special, a fost dominat clar de Fabien Barcella, instabilitatea liniei intai provocand instabilitatea intregii gramezi si creandu-i probleme majore „demi”-ului Jimmy Cowan in ceea ce priveste eliberarea rapida a balonului si lansarea unor atacuri care sa surprinda defensiva adversa.
    
     In aglomerari, francezii au avut, de asemenea, un avantaj indiscutabil. Linia a treia neo-zeelandeza Thompson-Messam-Read a fost surclasata, in opinia mea, de catre trio-ul Dusautoir-Picamoles-Ouedraogo. Dusautoir si ai sai au dominat jocul la sol, lansandu-se ca niste obuze in aglomerari, dislocand „baricada” neo-zeelandeza, castigand, astfel, baloane care se aflasera, initial, in posesia adversarilor. Mai mult, Servat si colegii sai au folosit cu eficienta mol-ul penetrant, punand, deseori, in dificultate apararea neo-zeelandeza. Agresivitatea fizica a „Tricolorilor” i-a surprins pe All Blacks, superioritatea in plan fizic conferind oaspetilor o incredere care i-a ajutat sa se impuna in acest meci.
    
     In afara acestei dominarii la nivelul angajamentului fizic, francezii au etalat o formidabila organizare defensiva. Presiunea defensiva a „Cocosilor” a anulat – cu exceptia celor doua eseuri - intentiile ofensive ale adversarilor, neo-zeelandezii fiind incapabili sa construiasca actiuni cursive care sa puna in real pericol apararea franceza.
    
     Franta a prezentat o echipa solida, organizata care a etalat un joc pragmatic si foarte bine structurat. Ramane de vazut daca „Tricolorii” vor repeta performanta de pe Carisbrook si pe Westpac Stadium, la Wellington.
    
     De cealalta parte, neo-zeelandezii au dezamagit. Nu vreau sa ma lansez in judecati de valoare in privinta rugby-ului neo-zeelandez, dar echipa care a jucat la Dunedin a fost, dupa parerea mea, una dintre selectionatele All Blacks cele mai lipsite de stralucire pe care am avut prilejul sa le urmaresc in anii din urma.
    
     Este adevarat, neo-zeelandezilor le-au lipsit cativa titulari de baza: Richie McCaw, Ali Williams, Rodney So’oialao, Conrad Smith, Sitiveni Sivivatu. Acestei liste ii putem adauga pe Brendan Leonard si Richard Kahui. Lipsa lor a contat, desigur, dar, considerand exigentul „standard” All Black, aceasta nu poate constitui o scuza pentru maniera in care neo-zeelandezii au evoluat in acest meci. Inexplicabile greseli elementare, placaje ratate, evolutia slaba a liniei a treia, joc de picior imprecis, lipsa de creativitate a perechii de mijlocasi si, in special, a „demi”-ului Jimmy Cowan, neputinta de a penetra defensiva adversa, calitatea executiei care a lasat mult de dorit, toate acestea au contribuit la crearea imaginii unei mediocre echipe All Blacks.
    
     Desigur, o explicatie a infrangerii de pe Carisbrook Stadium ar fi faptul ca All Blacks au prins, pur si simplu, o zi proasta. O alta explicatie ar fi selectionarea gresita a unora dintre jucatori care s-au dovedit a nu fi in forma. Acestea ar fi explicatiile cele mai simple. Dincolo de asemenea simple explicatii, care pot fi legitime, exista, in opinia mea, si unele mai profunde. De exemplu, diferenta de valoare dintre titularii care au lipsit in acest meci si inlocuitorii lor arata faptul ca rezervorul rugby-ului neo-zeelandez nu este sac fara fund, avand limitele sale.
    
     O statistica neo-zeelandeza indica faptul ca din lotul anuntat pentru acest an au lipsit 13 jucatori din lotul anului 2007 si 17 jucatori din lotul anului 2008. Prin urmare, 30 de jucatori care au fost selectionati in ultimii doi ani, au disparut din diferite motive (accidentari, retrageri sau plecari la cluburi europene) din lotul 2009! In mod evident, nu este usor nici pentru o mare natiune rugbystica, precum Noua Zeelanda, sa absoarba un asemenea soc produs de disparitia unor jucatori de valoare. Migratia catre Europa a jucatorilor de frunte incepe sa afecteze in mod drastic nivelul de joc al All Blacks, mai ales in ceea ce priveste evolutia gramezii. Impresia mea este ca, in ciuda unei splendide traditii, actuala selectionata a Noii Zeelande este lipsita de inaintasi de mare clasa.
    
     Declinul gramezii All Blacks – pentru ca mi se pare a fi vorba de un usor declin si nu doar de o criza trecatoare - este ilustrat, dupa parerea mea, de situatia liniei a doua. De cativa ani buni, exista, cred eu, o problema la nivelul acestui compartiment. Faptul ca veteranul Brad Thorn (34 de ani), care merita toata admiratia pentru eforturile sale de a se mentine competitiv la aceasta varsta, este, in acest moment, jucatorul de baza al lui Graham Henry confirma, totusi, ideea ca jucatorii valorosi de linia a doua nu se gasesc din abundenta. Iar Thorn pare a fi un candidat de baza si pentru Cupa Mondiala din 2011, cand va implini 36 de ani!
    
     Din 2005 incoace, alaturi de Chris Jack si Ali Williams, care au parut a fi alcatuit cel mai bun „atelaj”, numerosi jucatori au fost incercati in linia a doua: Greg Rawlinson, James Ryan, Rueben Thorne, Troy Flavell, Brad Thorn, Keith Robinson, Ross Filipo, Kevin O’Neill, Jason Eaton, Anthony Boric. Niciunul dintre acestia nu s-a impus, insa, cu autoritate, drept pentru care antrenorii nu au gasit perechea ideala care sa se ridice la nivelul sud-africanilor, francezilor si chiar la nivelul australienilor. In meciul de la Dunedin, Graham Henry a aruncat in lupta un alt debutant, Isaac Ross (24 de ani). Este interesant de semnalat faptul ca Isaac este fiul lui Jock Ross, si el jucator de linia a doua, care a participat la turneul All Blacks in Romania, in 1981, evoluand in partida cu Selectionata Constantei (25-9 pentru All Blacks). Iar rezerva pentru linia a doua va fi Bryn Evans (24 ani), a carei selectionare a surprins pe ziaristii neo-zeelandezi, Evans fiind practic un necunoscut la nivel national.
    
     Infrangerea in fata Frantei a ridicat semne de intrebare si in privinta pilierilor. Tony Woodcock, care a dobandit cu aceasta ocazie un numar rotund de selectii – 50! – nu s-a prezentat la nivelul sau obisnuit, dar trebuie semnalat faptul ca pregatirea sa a fost afectata de o infectie a urechii. In pofida gabaritului impresionant (127 Kg, 1,87 m) Neemia Tialata a fost pus, deseori, in dificultate de catre Fabien Barcella (111 Kg, 1.80 m). Sigur, Tialata este un pilier puternic si pare a fi un favorit al lui Steve Hansen, antrenorul inaintarii, datorita unui avantaj, deloc neglijabil, pe care il are fata de alti potentiali rivali : el poate juca atat ca pilier stanga cat si ca pilier dreapta. Ceea ce, sa recunoastem, nu este la indemana oricui. Cu toate acestea, evolutia sa nesigura in fata lui Barcella, evolutie care a dus la destabilizarea gramezii All Blacks, s-ar putea sa ii fragilizeze pozitia in ochii antrenorilor sai.
    
     La nivelul treisferturilor, Isaia Toeava, un jucator descoperit si lansat, la doar 19 ani, cu surle si trambite, de Graham Henry, nu a implinit, dupa parerea mea, sperantele antrenorilor sai. Incercat ca fundas si centru, Toeava nu a impresionat deloc la nivel international, el nedevenind, deocamdata, „star”-ul capabil sa conduca linia de treisferturi All Blacks.
    
     In ceea ce priveste observatiile antrenorilor neo-zeelandezi in privinta tineretii echipei si a lipsei de experienta a unora dintre jucatori, aceastea nu pot fi folosite drept scuze pentru a justifica evolutia modesta a selectionatei All Blacks in testul de la Dunedin. Ambele echipe au aceeasi medie de varsta, 26 de ani, iar francezii au aruncat si ei in lupta jucatori care nu se pot lauda cu o vasta experienta internationala. Inaintea acestui test, Picamoles avea 6 selectii, Millo-Chluski, 7 selectii, Trinh Duc, 10 selectii, Medard, 8 selectii, iar Julien Dupuy a debutat chiar in partida de la Dunedin.
    
     Sigur, este usor sa critici atunci cand o echipa pierde. Si, de multe ori critica este nedreapta. Dar, standardele dupa care sunt apreciate performantele All Blacks sunt atat de inalte, incat, orice infrangere este considerata o tragedie nationala. Acesta este, probabil, pretul pe care trebuie sa il plateasca fiecare selectionata a Noii Zeelande, All Blacks devenind, intr-o anumita masura, ostateci ai propriei lor istorii si traditii.
    
     Ca oricare alta natiune, si Noua Zeelanda are dreptul de a schimba generatii de jucatori si de a-si reconstrui echipa nationala. Poate ca All Blacks trec acum tocmai printr-un asemenea proces de regenerare; un proces care este cu atat mai dificil cu cat se desfasoara sub privirile atente ale unei natiuni pentru care rugby-ul este o chestiune de stat si ale intregii Planete Ovale care isi iubeste cu pasiune miturile si legendele.
    
     Fara indoiala, All Blacks au fost foarte raniti de infrangerea suferita in fata Frantei. Va fi interesant de vazut care va fi reactia lor in testul de la Wellington.
    
     Eugen Cionga
     Toronto