FEST / LANSARE DE CARTE: În anii 50, Mircea Rusu a ajuns la București fără să știe unde va sta și ce va mânca. „Am ales drumul mai greu”

Tags: mircea rusulansare de carte„omul mircea rusu”festfundația pentru formarea prin sport a tinerilor

Cu tatăl trimis de Securitate la Canal, în anii 50, Mircea Rusu a frecventat cursurile facultății primul semestru ca student normal (adică având cămin și cantină), știind că în al doilea semestru, nu va mai primi nici cămin, nici masa la cantină… Un coleg, pe nume Ghiță, i-a făcut o propunere deosebită: „Micuțule, de tine e rugby!” De a doua zi a plecat la antrenamente… doar că s-a sistat și masa gratuită promisă. „Puteam să merg pe drumul mai ușor, adică să nu mai merg la antrenamente, un efort fără o masă regulată. Am ales totuși drumul mai greu și am continuat; nu știam ce va urma, dar am gândit că așa este corect, mai ales că antrenorul, Nea Tilică, mă aprecia”, scrie fostul mare internațional de rugby în lucrarea autobiografică. Editată de Fundația pentru Formarea și Educarea prin Sport a Tinerilor (FEST), din inițiativa președintelui George Straton, cartea „Omul Mircea Rusu” va fi lansată astăzi (joi, 11 mai), la ora 17.00, la Studioul Radio România din Cluj. 

Prezentator al evenimentului va fi omul de radio și televiziune Florin Pruteanu. Vor rosti alocuțiuni George Straton, președinte al Federației Române de Rugby între 2003 și 2009, comisar șef​ Marian Adrian, directorul adjunct al Școlii de Poliție Cluj, Demostene Șofron, jurnalist și comentator sportiv, și Emil Pîrțoc, fost jucător și arbitru internațional de rugby, mai apoi președinte al Colegiului Central al Arbitrilor, actualmente primar în localitatea Iclod. Intrarea este liberă. 

Implicat în organizarea acestei lansări de carte, alături de Petrică Motrescu, Simi Mărginean, Adrian Marian și Dan Drăghiciu, Emil Pîrțoc ne-a dat câteva informații despre eveniment: „Cărțile vor fi oferite gratuit, dar, la inițiativa lui Mircea Rusu, se vor dona bani pentru copiii rugbyului clujean... Adică pentru Viitorul și Rugby Club Junior”. 

Iată câteva fragmente din cartea autobiografică:

„1948. Tocmai am terminat clasa a IV-a de liceu (adică ar fi clasa a VIII-a). Tovarășii desființează liceul Confesional „Sf. Vasile” din Blaj (înființat în 1754). Ce voi face? Ai mei îmi oferă continuarea la liceul Comercial sau orice altceva, doar să nu plec de acasă. Cea mai ușoară alternativă. Am refuzat cu încăpățânare, hotărând să merg la Alba Iulia și să stau la internat.

Neavând bani de tren, am ajuns la Alba, în căruță, cu un prieten ce locuia într-un sat, Ohaba, unde am înnoptat în prima seară. Am intrat triumfători, a doua zi, în Alba Iulia, la liceul „Horea, Cloșca și Crișan”, nu călare, ci în căruța lui Simion. la secretariat, o doamnă foarte amabilă, mă anunță că nu aveau locuri în clasa a IX-a… doar dacă aș reuși să mai aduc încă 10 colegi, va putea cere o clasă în plus. M-am întors acasă cu bani de împrumut și am găsit 10 colegi, cu ajutorul cărora s-a înființat clasa a IX-a C.

Au urmat patru ani de viață la internat, care au început să clădească, pe nesimțite, viitorul meu ca sportiv. Toate pauzele le petreceam în curtea liceului, care era imensă. Jucam volei, baschet, atletism și gimnastică, lucru pe care nu l-aș fi putut face dacă rămâneam acasă. Profesorul de educație fizică a fost o personalitate.

Nu mă puteam gândi că această pregătire va avea efect capital cândva… Şi a avut, după o altă încercare a vieții.”

„1952. întorcându-mă „victorios” după examenul de admitere la facultate, am aflat că Ticu a fost luat de Securitate și că ar fi „la canal”. Ca rezultat, am fecventat cursurile facultății primul semestru ca student normal (adică având cămin și cantină), știind că în al doilea semestru, nu voi mai primi nici cămin, nici masa la cantină… Şi, cum mi-au spus tovarășii de la primărie, voi oferi țării „brațe tari”… viitorul „luminos” îmi era asigurat, iar după doi ani mă voi întoarce la Blaj ca un ilustru „nimeni”. După o lună, întâmplător, la imboldul unui prieten, m-am întors la facultate, după ce am reușit să fac rost de un certificat medical cum că mi-aș fi rupt un picior. Am plecat la București fără să știu unde voi sta și ce voi mânca… Nici nu știu ce a fost în capul meu!? Am vorbit cu Sandi care a zis că pot dormi la el în pat dacă trec de portar, iar cu masa, dacă la ora închiderii mai este mâncare și dacă vrea bucătarul.

Am aflat că mai erau blatiști. Nu a fost ușor, mai ales în anul întâi, până am început să găsesc „portițe”. Am devenit „specialist în falsificarea bonurilor de masă de la prânz”, căci aici era dificultatea. Nea Petrică, bucătarul, a început să mă știe și am reușit chiar să-l câștig schimbându-i „tenișii”, care erau jegoși, cu alții noi luați de la club. Cu portarii căminelor pe unde am dormit făceam așa: încercam să mă strecor când apărea un pâlc mai mare de căminiști. Uneori ratam și trebuia să caut alt cămin, cu alți prieteni.

În starea aceasta de nesiguranță zilnică, un coleg, pe nume Ghiță, îmi face o propunere deosebită: „Micuțule, de tine e rugby!” Răspunsul meu a fost demn de șmecherul de pe Grivița: „Măi Ghiţă, tu nu vezi că eu nu mă pot căca de foame!?” „Miricică, am uitat să-ţi spun că se dă o masă pe zi de la Palatul C.F.R…” De a doua zi am plecat la antrenamente… doar că s-a sistat și masa.

Puteam să merg pe drumul mai ușor, adică să nu mai merg la antrenamente, un efort fără o masă regulată. Am ales totuși drumul mai greu și am continuat; nu știam ce va urma, dar am gândit că așa este corect, mai ales că antrenorul, Nea Tilică, mă aprecia”.



Cu o sensibilitate care nu este străină oamenilor care au practicat sportul cu balonul oval, cu mult har, Mircea Rusu a creionat imaginea Blaj-ului din anii copilăriei sale. A pomenit despre anii 50, ani împovărați de lipsuri. Pentru ca mai apoi să scrie despre perioada petrecută în București, când a activat cu mare succes în rugby, sportul căruia i s-a dedicat cu întreaga sa ființă. Sunt amintite succesele repurtate cu Grivița Roșie și cu naționala. Dar sunt pomenite și întâmplări unele hazlii, altele triste din acele vremuri.

Mircea Rusu a dezvăluit, în Cuvântul înainte, cum s-a născut ideea de a-și strânge amintirile într-un volum: „Este foarte greu să prezint ceva la care nu am visat vreodată că va fi O CARTE. Am început să scriu în <58> simțind nevoia să pun pe hârtie gânduri ce atunci se cereau să fie spuse. Nu scriam cuiva, sau poate îmi scriam mie, pentru ca mai târziu să-mi amintesc de zilele perpetuum mohorâte, într-o stațiune de tratament, Sângiorz Băi. Peste tot, fețe de oameni suferinzi. Este adevărat că și eu eram acolo să mă tratez… de niște amintiri despre cantină. Ca început, mi s-a părut mai simpatic să scriu câteva versuri. Apoi, fascinat de portul local, l-am schițat în creion, atât cât m-am priceput atunci. M-a inspirat un cuplu, mamă și fiică, ce puteau concura cu succes la un concurs de modele. Au trecut niște ani până mi-am amintit cu duioșenie despre copilăria mea de la Blaj și am început să scriu plăcute amintiri. Cu indiscreția nativă a copiilor, care – nu știu cum au văzut ce am scris – au început să mă roage: „Mai scrie, tata!!!”  la fel a apreciat și Tony, cu o viziune de filolog: „Să știi că articolele tale sunt plăcute”. Ceea ce a confirmat, mai târziu, spre mândria mea, chiar și revista ORAŞUL. Din când în când mi-am amintit în scris de momente cruciale din viața mea, momente „inevitabile“, nu exagerez, momente inevitabile… demonstrând existența soartei, căreia nu ne putem împotrivi. Aș fi nedrept dacă pe lista , pe lângă copii și Tony, nu i-aș pomeni pe cei ce au dat, pot spune, verdictul editării, Cristina și George Straton, cărora le mulțumesc mult, rugându-i să facă ei ceea ce știu cu „scrisurile mele”, ca specialiști ce sunt”.



În 4 aprilie trecut, Consiliului Local Cluj a aprobat cu unanimitate de voturi (23) acordarea titlului de Cetățean de Onoare dlui Mircea-Dorin Rusu. Inițiator al acestui proiect de hotărâre a fost primarul municipiului Cluj, Emil Boc. „Domnul Mircea-Dorin Rusu, implicat activ în viața pedagogică și sportivă clujeană, este recomandat pentru a deveni cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, potrivit adreselor înregistrate la Primăria municipiului Cluj-Napoca. (...) A recomanda pe cineva pentru a primi un titlu onorific este un gest care încorporează seminificația unei recunoștințe publice pentru respectiva personalitate. În speță, recomandările prezentate în favoarea domnului Mircea-Dorin Rusu sunt semnate de către: George Straton - președinte al Federației Române de Rugby (2003-2009); prof. dr. ing. Conf. Ionel Ilie - inspector școlar de specialitate tehnică; prof. univ. dr. Ioan Sbârciu - fost rector al Universității de Arte și Design Cluj-Napoca; comitetul de inițiativă (adresa înregistrată sub nr. 41600/42.18.01.2023)”, s-a menționat în proiectul de hotărâre.

Printre oamenii de sport care sunt Cetățeni de Onoare ai Clujului se numără Alexandru Bologa - medaliat cu bronz la Jocurile Paralimpice de la Tokyi (2022), Simona Halep - campioană a tenisului (2019), Simona Richter - multiplă medaliată la CE de judo (2012), Florin Bercean - antrenor emerit la judo (2012), Claudiu Rusu - antrenor de polo (2009), Ghiță Mureșan - jucător de baschet (2008), Eva Eniko Kerekes - sportivă și antrenoare de karate (2006), Oana Ban - medaliată la JO Atena la gimnastică (2004), Maria Cioncan - atletă medaliată cu bronz la JO Atena (2004), Octavian Bellu - antrenor de gimnastică (2001), Gheorghe Hagi - fotbalist și antrenor (1999), Gabriela Szabo - campioană olimpică la atletism (1999), Mihai Leu - pilot și campion mondial la box (1997), Mircea Luca - fotbalist și medic (1994), Panteth Farcaș - antrenor de tenis de masă (1994), Ștefan Kovacs - antrenor de fotbal (1994) și Petru Codiac - fotbalist și medic (1993). 

Născut în 29 iulie 1933 (în acte apare 30 iulie 1933), la Blaj, într-o familie de membri ai comunității greco-catolice, Mircea Rusu a urmat cursurile Liceului „Sfântul Vasile cel Mare” din „Mica Roma”, iar după desființarea acestuia ale Liceului „Horea, Cloșca si Crișan” din Alba Iulia. Acolo a practicat atletismul (probe de alergare, săritura în lungime, aruncarea greutății, suliței și discului) și gimnastica, dar și sporturi de echipă precum baschetul și voleiul.



Admis în 1952 la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului de Căi Ferate din București, Mircea Rusu a asistat, pentru prima oară, la un meci de rugby în 24 mai 1953 (România - Italia 14-16), însă a optat pentru sportul cu balonul oval după un an. Și aceasta fiindcă, rămas fără cămin și masă la cantină (tatăl său era deținut politic, fiind trimis la Canal), a aflat de la un coleg că membrii echipei de rugby a Institutului de Căi Ferate, aflată în Divizia B, primesc masă la cantină gratuit... Din acest motiv, a devenit membru al formației Locomotiva ICF, antrenată de Constantin „Telu” Diamandi. Remarcat rapid, a fost promovat în 1956 la Grivița Roșie, antrenată pe atunci de Gică Pârcălăbescu. Acolo a evoluat până în 1970.

În acest răstimp, a câștigat opt titluri de campion național, iar în 1964 a cucerit Cupa Campionilor Europeni după victoria în finala cu Mont-de-Marsan, campioană a Franței. În 1962, Grivița, cu Mircea Rusu în formație, pierduse o altă finală a CCE cu Béziers (Franța). După retragerea lui Viorel Morariu din activitatea competițională, Mircea Rusu a fost desemnat căpitan al Griviței, onoare pe care o va împărți cu colegul sau de linie, clujeanul Radu Demian.

De asemenea, în anii 60 Mircea Rusu a fost component al unei echipe naționale care a reușit o serie de 25 de meciuri interțări fără înfrângere, ceea ce reprezintă un record mondial absolut pentru rugby-ul internațional. 

Până în 1970, Mircea Rusu a fost angajat ca inginer la Uzinele Grivița. În acel an, din cauza unor probleme familiale, a fost nevoit să se transfere la Cluj, unde a devenit director al Grupului Școlar Material Rulant „16 Februarie”. În paralel, a continuat să joace rugby la Agronomia Cluj.

De asemenea, a susținut practicarea sportului cu balonul oval la nivelul juniorilor, răspunzând de campionatul organizat de Ministerul Transporturilor si Telecomunicațiilor. Împreuna cu Alexandru Ștefu, a înființat secția de rugby de la Școala Sportivă Viitorul Cluj, iar apoi o secție de juniori la Clubul Sportiv Școlar Locomotiva Cluj, dar și echipei de seniori a Uzinelor 16 Februarie. La aceasta din urmă a activat ca jucător până în 1979, când, la 46 de ani s-a retras din activitatea competiționala. A rămas lângă echipă până în 1995, când s-a pensionat.